Jurnaliștii americani au reconstituit-o cu eforturi uriașe (au fost intervievați peste 100 de înalți oficiali din Ucraina și alte țări).

Mai jos, un compendiu. Dar originalul merită mai mult.

Nașterea unei națiuni

Povestea începe în noaptea zilei de 24 februarie 2022, cu telefonul care începe să sune al președintelui ucrainean Zelenski. “A început”, îl anunță Monastirski, ministrul de Interne, pe șeful său. Încă năuc de somn, Zelenski întreabă: „Ce a început?”. Interlocutorul îi răspunde: „Judecând după faptul că sunt atacuri în curs de desfășurare în diferite locuri în același timp, asta este!“.

Asupra întregii Ucraine cad rachetele, tancurile Rusiei trec granița: e invazia totală.
În dimineața aceleiași zile, la Kiev se primesc două telefoane. Șeful cancelariei lui Zelenski, Andrei Iermak, e sunat de Dmitri Kozak, adjunctul șefului cancelariei lui Putin, care-i cere, pe n ton impertinent, ca Ucraina să se predea. Iermak îl înjură și-i închide telefonul.

Într-un alt cabinet, ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov, primește un apel de la omologul său din Belarus, Viktor Hrenin. Acesta îi transmite un mesaj de la Serghei Șoigu, ministrul Apărării din Rusia: „Predați-vă!”. Reznikov îi răspunde memorabil: “Sunt gata să accept capitularea Rusiei!”.

Cu doar două zile înainte, pe 22 februarie, Reznikov avusese o altă convorbire cu Hrenin. Bielorusul îi promisese „pe onoarea mea de ofițer” că rușii nu vor ataca Ucraina de pe teritoriul țării sale. Detaliul este foarte important pentru că drumul cel mai scurt și bun spre Kiev era dinspre Belarus. Pe acolo au și atacat, dealtfel, rușii cu o masă uriașă de blindate.

Povestea din Washington Post continuă trepidant, ca într-un roman de cea mai bună calitate. Președintele Volodimir Zelenski e bombardat din toate părțile cu sfatul fie de a fugi din țară, fie de a părăsi Kievul care se așteaptă să fie atacat de ruși din minut în minut. I-o cer toți înalții oficiali ucraineni, moment în care Zelenski răbufnește: „Este ultima dată când aud asta! Nu vreau să mai aud așa ceva. Sunt un om viu. Nu vreau să mor, ca orice alt om. Dar știu cu siguranță că, dacă mă gândesc la asta, atunci sunt deja mort!“.

Președintele ucrainean rememorează acum, pentru Washington Post, că nici liderii țărilor aliate – SUA, Marea Britanie și ceilalți – n-au mizat pe Ucraina: „Dintre toți cei care m-au sunat, nu a existat niciunul care să creadă că vom supraviețui. Nu pentru că nu credeau în Ucraina, ci din cauza acestei demonizări a liderului Federației Ruse – puterea sa, filozofia sa, modul în care a făcut reclamă la puterea armatei ruse. Și așa (au crezut), cu tot respectul pentru ucraineni: «Nu vor, vor fi terminați în două sau trei zile, poate cinci, și apoi totul se va termina». Pentru Federația Rusă, noi eram ca un apendice care trebuia scos, dar ei nu au înțeles corect situația. Au crezut că suntem un apendice, dar ne-am dovedit a fi inima Europei. Și noi am făcut ca această inimă să bată“.

La foarte scurt timp după începerea invaziei, Zelenski convoacă o ședință a celor mai apropiați colaboratori. Se decide ca o parte a cabinetului – inclusiv cei responsabili cu poliția și apărarea – să rămână la Kiev, în timp ce alții se vor muta în vestul Ucrainei. Oficialii privesc cu ochii holbați cum camerele de supraveghere de la graniță surprind sute de tancuri rusești care intră în Ucraina în coloane care amintesc de o ofensivă din Al Doilea Război Mondial. Din Belarus, în nord. Din Rusia, în est. Din Crimeea, în sud. „Toată harta era roșie și necesita atenție”, rememorează Monastirski acum.

Există însă și o poveste paralelă pe care jurnaliștii americani o redau magistral. În timp ce, la nivelul discursului public, Zelenski minimaliza pericolul iminent al invaziei rusești, conducerea armatei ucrainene își poziționa trupele, în zilele premergătoare atacului, pe direcțiile principale de invazie ale rușilor. Avioane și elicoptere au fost mutate de pe aeroporturile expuse, în loc fiind amplasate ținte false. Aceste machete de carton și plastic au fost, de fapt, atacate și distruse de ruși cu rachetelor lor „de înaltă precizie” în zorii zilei de 24 februarie. Însă nu trebuie să se creadă că această primă lovitură a eșuat total. „În primele minute, (rușii – n. red.) au dat lovituri teribile apărării noastre aeriene, lovituri teribile trupelor noastre în general. (…) Erau cratere de 20 de metri, așa cum nimeni nu a mai văzut în viața lui“, rememorează Monastirski acum.

În ciuda asigurărilor date de Minsk, cum că Belarus nu va lăsa ca Rusia să atace Ucraina de pe teritoriul său, Kievul își luase toate măsurile de precauție pentru că americanii furnizaseră informații precise: armata lui Putin urma să ținească spre capitala Ucrainei dinspre nord, pe direcția Cernobîl, va încerca să ocupe aeroportul Hostomel, de la marginea Kievului, și să lichideze Guvernul. Lucrurile s-au petrecut întocmai, iar cunoașterea amănunțită a planurilor Rusiei a jucat un rol determinant în respingerea invaziei.

În aceeași măsură, ucrainenii primeau însă și informații din tabăra atacatorilor. Soldații ruși concentrați la granițe nu știau că urmează să fie aruncați asupra Ucrainei. Unitățile erau dezorganizate, militarii ruși își vindeau combustibilul din tancuri ca să-și ia băutură.

Apoi a început invazia. Comandanții ucraineni relatează că rușii au atacat folosind doctrina militară sovietică: o forță brută care transformă oamenii, la propriu, în carne de tun. „Când îi omoram pe primii, trimiteau pur și simplu alții în loc. Era ca în 1941, viața soldaților nu însemna nimic pentru ei”, povestește comandantul trupelor ucrainene care au apărat nordul țării. Peste graniță se revărsau coloane imense de blindate care avansau dinspre nord și est. Ucrainenii au replicat inteligent, organizând ambuscade pe care brigăzi mobile echipate cu lansatoare antitanc le-au executat magistral. Coloanele mecanizate ale invadatorilor au fost decimate și blocate.

Forțele ucrainene nu dispuneau de suficient armament, muniție și echipamente de comunicații. Dar ceea ce aveau era o voință formidabilă de a lupta – o voință care se va extinde dincolo de soldați până la civilii obișnuiți și, cel mai important, până la președintele însuși.
Unul din momentele-cheie a fost aruncarea în aer a barajului de pe râul Irpin, de la nord de Kiev. Rușii tocmai se pregăteau să-l traverseze când imensa coloană de blidate a fost surprinsă de inundație. A fost un dezastru pentru invadatori. Disperați, mulți și-au scos vestele antiglonț, ca să nu se înece. N-au reușit să mai depășească acest obstacol, așa că au trecut la masacrarea civililor.
Rușii aveau pregătite, scrie Washington Post, cel puțin trei variante de Guvern dintre care aveau să aleagă după ocuparea Kievului care estimau că va cădea în 3 zile.

În acest timp, liderii legitimi ai țării coborau în buncărele de sub Kiev, de unde începeau organizarea rezistenței. Zelenski a înregistrat primul vlog din celebra sa serie, șeful administrației prezidențiale a început să trimită poze cu copii omorâți și case distruse direct pe telefoanele mobile ale liderilor țărilor din întreaga lume. Ministrul apărării a cedat nervos și a trebuit să consulte medic de specialitate. Un general a fost întrebat ce mesaj să transmită populației din orașele în care au intrat rușii. A răspuns peste umăr, sec: „Omorâți invadatorii!”.

Așa a început, după cum avea să se exprime Zelenski pe 24 august, la 6 luni după începerea invaziei, renașterea națiunii ucrainene.

În primul comentariu, link către articolul din Washington Post. Pentru că publicația are conținut plătit, postez și al doilea link, către Stars and Stripes, care l-a preluat integral.

Matei Udrea

Battle for Kyiv: Ukrainian valor, Russian blunders combined to save the capital

“It has started,” Monastyrsky told the Ukrainian leader.

“What exactly?” Zelensky asked.

“Judging by the fact that there are attacks underway at different places all at once, this is it,” he said, telling Zelensky that it looked like a full-scale invasion bearing down on Kyiv.

“In the first minutes, they delivered terrible blows to our air defense, terrible blows to our troops in general. … There were 20-meter craters, the likes of which no one has seen in their lifetimes,” Monastyrsky later recalled…